luni, 28 iulie 2014

Cichi-Chan, Negruţă, Doctor Watson şi Gigel

Autori: Liliana si Adrian

Cei patru sunt prietenii noştri. Noi ştim asta, dar nu suntem încă siguri dacă ştiu şi ei. Spunem asta deoarece ne întâmpină într-un fel tare ciudat ori de câte ori ne întâlnim. Cel puţin unii dintre ei. Noi îi vizităm deseori cu mare drag, făcându-ne realmente plăcere prezenţa lor exotică, inedită şi specială, însă unora dintre ei, se pare, le declanşăm, invariabil, o anumită reacţie. Nu se poate spune că le suntem antipatici. Nuuuu, nici vorba! Doar le suntem prieteni! Totuşi...

Ei bine, am observat că energiile locului influenţează puternic comportamentul celor mai buni prieteni ai oamenilor. Conştiinţa colectivă, energiile pământului şi ale oamenilor sunt preluate cu uşurinţă de prietenii noştri necuvântători, care se comportă, în consecinţă, corespunzător. 
În Glastonbury (Anglia), locul numit de noi Faryland, care este un portal al inimii, i-am cunoscut pe cei pe care i-am botezat Fraţii Williams: veseli, bonomi, bucuroşi să ne vadă, deşi erau într-o curte pe care trebuia - nu-i aşa? - să o păzească cu vigilenţă.


În Bucureşti, însă, exceptând puţinii câinii evoluaţi, la care observi pacea, siguranţa şi maiestuozitatea, cei mai mulţi câini de curte sunt agitaţi, suspicioşi, foarte preocupaţi de aspectele de protecţie şi supravieţuire. Ceea ce ne readuce la subiectul cu cei patru muschetari, nominalizaţi în titlul însemnării de faţă.

Să-l luăm în discuţie, de exemplu, pe Cichi-Chan. Ne iese înainte de fiecare dată la poartă, afişând, imediat cum ne zăreşte de departe, un fel de zâmbet larg-larg, cu colţii la vedere. Ce credeţi că face? Mârâie? Nuuuu.... el este extrem de manierat! Latră de-a dreptul. Noi înclinăm să apreciem că acesta este doar felul lui caracteristic în care sparge gheaţa şi socializează. Însă, totuşi, ni se pare uneori că prin atitudinea asta disimuleză ceva. Noi încă deliberăm ce să credem: poate aşa l-a învăţat mama lui că trebuie să se poarte în societate şi, asta e, se comportă astfel din complezenţă; ori poate, dornic de afirmare, epatează ostentativ în faţa noastră sau a stăpânilor lui pentru a-şi evidenţia anumite calităţi de care ar putea face uz la nevoie. Nu că ar fi nevoie în ceea ce ne priveşte...

Pe Cichi-Chan îl cunoaştem mai demult, de anul trecut. Este vecin cu Negruţă. Ultimul este o aşchimodie mai mică decât o mâţă. O pufarină. Noi nici nu îl luăm în serios. Nimeni nu-l ia. Nici stăpânii lui. Odată, aceştia chiar au fost surprinşi că s-a ridicat în picioare să latre. Şi îl priveau cu o oarecare veneraţie.  Doar el se ia în serios, dar numai atunci când e prin curte, căci atunci e primul care dă alarma pe toată strada când apare cineva prin zonă. Trecem pe lângă el de fiecare dată în drumul nostru către Cichi-Chan şi am rămas ataşaţi cu drag de amandoi chiar din prima clipă în care i-am văzut şi auzit, dezvoltând o stranie dependenţă  faţă de aceştia. Credem, totuşi, că dependenţa e reciprocă, deoarece dansul acesta al comunicării pare un fel de ritual între noi şi ei de fiecare dată cand trecem pe strada lor. Lătratul lui Negruţă, greu de discernut de cântecul greierilor, pare că spune: „Sunt aici!!... Nu mă vedeţi?!? ... Măi, sunt aici!!!... Hei! ... Eu păzesc aici!!...”


Revenind la Cichi-Chan, când e acasă, sigur leneveşte pe unul din fotoliile acelea împletite de ratan de pe terasa casei - aceea cu poarta înaltă, elegantă, din fier forjat, îmbrăcată în liane verzi, încolăcite, de care flutură vara, în soare, frumoşi clopoţei roşii, înfloriţi.

Ne apropiem de poartă mereu nerăbdători să îl vedem şi să-l auzim, însă el nu-i întotdeauna receptiv. Aşa că deseori trebuie să-i atragem atenţia cumva că am sosit, ca să vină să  ne întâmpine. Şi vine. Mai întâi aleargă în tăcere spre noi, prin curtea lungă, cu un soi de disperare, agitându-şi în toate direcţiile urechile albe şi cârlionţate, precum şi clopoţelul acela minuscul agăţat de zgardă, dar când ajunge la poartă, numai după ce scoate capul printre gratii, se dezlănţuie ca o fiară sălbatică, isterică, de ai putea să zici că stă să rupă gardul ăla de fier ca să ne sfâşie. Păi, se poate? Tocmai el să se poarte aşa? El, un fel de Bubico drăgălaş, căruia i-aş da cu dragă inimă zăhărelul dacă n-aş avea o oarecare bănuială că mi l-ar înhăţa cu degete cu tot? Maaare şmecher! Dacă însă privim cu atenţie în sufletul său, lătratul lui disperat se poate traduce astfel: „Măi... voi nu vedeţi că eu păzesc aici?  Am grijă de stăpânii mei. Trebuie să le arăt că pot! Nu vedeţi că mă străduiesc? De ce nu fugiţi înfricosaţi?!?... Haideţi, măi, fugiţi!!...”

 


Despre Doctor Watson ce să vă spunem? Credem că este nou în cartier, că s-a mutat de curând. Ne-a surprins într-o seară când, trecând prin faţa casei sale, am văzut niste mustăţi lungi, stufoase şi zburlite ieşind pe sub zăbrelele porţii. Parcă era o mătură lăsată la poartă. Când ne-a zărit şi le-a retras instantaneu şi a urcat iute cele câteva trepte care duceau spre uşa de intrare în casă, părând un fel de crenwurşti panicat pe patru lăbuţe scurte. Părea că vrea să îşi asigure poponeţul, să fie sigur că nu e o ambuscadă. Mai părea că vrea să ne convingă că nu e singur, ci are ajutoare pe undeva pe aproape. Odată ajuns sus, lângă uşă, unde ni se părea că se simte într-o relativă siguranţă faţă de prezenţa noastră – de unde ne-am dat seama cât de periculoşi putem părea uneori pentru unii -  stând cu capul într-o parte, uitându-se parcă în direcţie opusă nouă, ca şi cum nu cu noi ar fi avut treabă, totuşi privindu-ne cu coada ochiului din când în când ca să se asigure că nu ne apropiem, a început a lătra rar, egal, sacadat, de parcă transmitea un mesaj morse: “Atenţie. Sunt aici. Atenţie. Sunt aici. Atenţie. Sunt aici.”

Felul în care, deşi se prefăcea că ne ignoră, ne arunca din când în când câte o privire piezişă, ca un hoţ urmăritorilor săi, ne-a amuzat peste măsură. Părea că este un păzitor sârguincios, dar nu foarte doritor de o confruntare. Şi, ca un fel de ceasornic programat, el se comportă la fel ori de câte ori trecem pe lângă el.




De când l-am întâlnit prima oară, în drum spre Cichi-Chan, ni s-a lipit şi el de suflete. Uneori îl regăsim culcat sus, pe trepte, chiar lângă uşă. Când ne vede, se ridică în picioruşele acelea ale lui pitice şi, scuturându-şi supărat mustăţile, transmite morse. Da, latră. El zice că nu pe noi. Da, da, da, desigur, desigur, nici vorbă că aşa e. Iar noi, evident, nu putem trece pe lângă el fără a-l deconspira. Doar e prietenul nostru. Îl provocăm, desigur, de fiecare dată.

Odată a încercat să se dea mai fioros. Ne uitam la el fără să îl putem lua în serios. Stătea lângă poartă, fără retragerea strategică uzuală însoţită de transmisiunea morse, în încercarea de a părea convingător, ca o alarmă discretă de maşină. Am făcut un experiment. După ce ne-am îndepărtat cam 20 m, ca să îi dăm un răgaz de triumf, ne-am întors deodată şi ne-am prefăcut că alergăm spre poarta lui. Rapiditatea cu care a dispărut de la poartă sus, spre uşă, continuând totuşi să transmită morse, poate fi egalată numai cu a unui şoricel care a fost descoperit.

Spre finalul povestirii dorim să amintim şi de cineva cu care ne întâlnim, de fapt, înaintea celorlalţi, la începutul periplului nostru canin, la întoarcerea spre casă din plimbările noastre aproape zilnice: Gigel. Este un Rotweiler. Despre el  - numai de bine. Cine oare şi-ar permite altfel? Este suficient doar să-l priveşti cum doarme ca să înţelegi. În nici un caz nu ţi-ai dori să se ridice în picioare, cu atât mai puţin să-şi exprime cumva vreo nemulţumire. Pe noi doi, însă, ne ignoră cu desăvârşire. Se pare că suntem total inofensivi pentru lumea lui. 


Uneori ne descoperă în faţa porţii sale cu o privire plictisită, dar prezenţa noastră nu-i spune nimic. Aşa încât revine mai departe la somnul lui, în trupul acela mare, negru şi masiv, extrem de compact, plin de muşchi şi forţă, dar abandonat într-o lene definitorie pentru el, aceeaşi în care îl regăsim de fiecare dată. Acea putere stăpânită, leneşă care îi dă farmec. Poate că ar fi tentat să se comporte mai alert (îi latră pe toţi cei care fac mişcări bruşte sau se opresc în faţa curţii lui), dar vorbele calde şi blânde pe care i le adresăm îl descumpănesc. Pare că se gândeşte: „Ce mai e şi asta ? Ar putea fi nişte inamici, dar vorbele lor mă mângâie. Ciudat... Nu am mai văzut aşa ceva... Mai bine ma culc... Măcar aici ştiu despre ce e vorba...” Ţuculuş scump ce e!


Am mai putea să vă povestim de Oblomov, un câine mare, bătrân, care doarme tot timpul. Acum arată foarte ciudat deoarece stăpânii săi l-au tuns chilug, lăsându-i doar coama de pe cap. Arată ca un leu bătrân, slab, dar cu un cap foarte mare. Odată l-am provocat puţin ca să îl cunoaştem mai bine. A început să mârâie la noi, culcat fiind. Apoi, cu o încetineală demnă de un apus de soare şi-a ridicat încet, încet, foarte încet, capul lui greu, greu, foarte greu... Dar nu de tot. La un moment dat a decis că efortul lui era disproporţionat faţă de stimulii primiţi de la cei doi obraznici din faţa lui, culcându-se la loc.


Ar mai fi şi Van Damme. Un dog foarte solid, nu foarte înalt, dar cu un cap cât al unui om. Când ne-a văzut prima dată, a scos un chiot prelung, ca un strigăt de Kung Fu. Am rămas uimiţi, nu am mai auzit aşa ceva pe străduţele liniştite din zona Vatra Luminoasă.

Dar ne oprim aici periplul nostru plin de peripeţii prin lumea canină. Nu de alta, dar stăpânii câinilor mentionaţi mai sus au început să ne remarce pe stradă ca pe o pereche stranie care pare să comunice cu comorile lor. Noi ne dorim să mai trecem pe acolo, aşadar, trebuie să fim mai discreţi. La urma urmei, Cichi Chan, Negruţă, Doctor Watson, Gigel, împreună cu Oblomov şi Van Damme au şi ei dreptul la viaţă privată.

Şi, fiindca veni vorba de viaţa privată, ar mai fi ceva. Azi, tocmai ne îndreptam liniştiţi spre casă, când... ce vedem? Da, era el! Baronul local, Escu! Se uita la noi consternat, fără să îi vină să creadă că filmăm. „Măi...Hei!!... Văd bine?... Filmaţi?... Băăii...băăii!!!.. Pe mine nu mă filmează nimeni!!... Măi, aţi înţeles?!?!...  Mama ei de treabă, beep, beep, beep, beep, beep.............”
 



Bucuresti : 26.07.2014

***

miercuri, 2 iulie 2014

Nu-mi mai este dor





Dorul înseamnă singurătate. Înseamnă chin şi nelinişte. Absenţă. Neîmplinire. Limitare. Culorile lui, oricât de frumoase şi romantice ar părea uneori, vorbesc despre trecut ori viitor cu tristeţe şi nostalgie, ori cu speranţă şi nerăbdare. Prezentului el îi aduce doar suferinţă. Căci, atunci când îţi este dor, prezentul doare. Dorul usucă, răneşte, acuză, chinuie, seacă. Ştiu cum e. Mulţi dintre voi ştiu.

De mai mult timp, însă, mie nu-mi mai este dor. Pentru că el este mereu lângă mine, pentru că îl simt cu mine chiar şi atunci când nu-i. Este în însăşi prezenţa mea. Alături de el mi-am vindecat, treptat, temerile, nesiguranţa, condiţionările şi... dorul.

Căci nu-ţi mai este dor atunci când ştii şi simţi că, oriunde ar fi, el este cu tine, este al tău, este pentru tine. Când nu ţi-e teamă. Când ai încredere. Când iubirea îţi umple sufletul cu pace şi linişte. Când îmbrăţişarea lui e vie, caldă. Când nu există umbre, secrete, ascunzişuri, reţineri, amânări, obstacole între voi. Când drumul vă duce pe amândoi spre aceeaşi direcţie, pe aceeaşi cale, în acelaşi ritm, pe acordurile aceleeaşi melodii. Când ştii că el ştie şi simte că, oriunde ai fi, tu eşti cu el, eşti a lui, eşti pentru el. Nu cu posesivitate, ci cu împărtăşire, cu dăruire totală.

Dacă încă ţi-e dor, dor nebun, disperat, sfâşietor, înseamnă că încă există acolo, între voi, un spaţiu gol. Dorul acela nestăvilit, dureros, este singurul care ţi-l dezvăluie. El nu atribuie nici unuia dintre voi merite deosebite, dimpotrivă, îţi revelează o lipsă primordială - încrederea. În tine, în el/ea, în voi, în viitorul vostru împreună. Doar încrederea poate umple golul acela şi doar în jurul ei iubirea poate înflori în pace şi împăcare deplină. Până nu se va întâmpla asta, dorul va eroda tot mai adânc, tot mai chinuitor şi mai tumultuos, iar, la un moment dat, acesta va rupe cumva zăgazurile.

Din fericire, nu-mi mai este dor. Dorul ne este acum doar alint, joacă şi mângâiere. „Mi-e dor de tine” înseamnă doar „te iubesc”, nu „îmi lipseşti”.
Şi, Doamne, cât este de bine!

Bucuresti : 02.07.2014

***