sâmbătă, 27 decembrie 2014
miercuri, 24 decembrie 2014
O altfel de scrisoare către Moş Crăciun
Dragă Moş Crăciun, e
timpul să porneşti din nou pe drumuri
Încărcat cu-n sac de
daruri pentru-acei copii cuminţi
Care sunt trecuţi pe lista
îndelete pregătită,
După ce-ai primit tot anul
scrisorele cu dorinţi.
Ştiu că eşti surprins,
desigur, că primeşti şi de la mine
Scrisorica de rigoare-n
care-ţi spun ce îmi doresc.
Însă, vreau să mă asigur
că nu-mi vii şi anul ăsta
Tot cu dulciuri, şi
hăinuţe, şi păpuşi care-mi zâmbesc.
Eu îţi tot repet de-o
vreme că-s din ce în ce mai mare,
Că rochiţele acelea
pregătite nu-mi mai vin.
Ştiu că îmi tot numeri
anii şi mereu te-ncurci în cifre
Şi, de-aceea, anul ăsta
vreau să te ajut puţin.
Poate nu mai sunt fetiţa
ce-o ţineai cu drag în braţe
Şi, de pe genunchi,
zglobie, îţi recita poezii,
Însă în Ajun pe seară, te aştept şi-acum, în
taină,
Să-mi oferi şi mie darul, ca şi celorllalţi
copii.
Deci, te rog, ia loc şi
scrie: anul ăsta - fără dulciuri!
Nu am voie. Din dietă
le-am tăiat definitiv!
Cum crezi, Moşule că,
altfel, silueta asta fină
Şi subţire de sirenă aş
putea să mi-o menţin?
Jucării? Poate parfumuri!
Rujuri, farduri şi rimeluri,
Demachiante, lac de
unghii, creme şi bijuterii,
Ori poşete asortate cu
pantofi din piele-ntoarsă,
Iar, în portofel,
bancnote. Evident, câteva mii!
Nu te-ngrijora că sacul
este mic şi-o să se rupă,
Că eşti prea bătrân şi-ţi
pare tot din ce în ce mai greu,
Că afară-i frig şi viscol,
că au obosit şi renii,
Că e sania prea mică, ori
prea mofturoasă eu.
M-am gândit la toate
astea. Vei veni, pe drum, spre mine,
Într-un jeep masiv şi
negru, c-un motor sofisticat.
Mi-l vei dărui, desigur,
şi pe-acesta, căci de astăzi
Toate celelalte drumuri
spre copii le-am anulat.
Nu te teme că vor plânge.
Când sunt mici doar plâng şi-aşteaptă
Toata lumea să se-nvârtă
numai după placul lor.
Timpul peste ei va trece,
vor uita de amăgirea
Unui moş ce umblă noaptea
cu o sanie în zbor.
Vor uita de anii-n care
căutau cu nerăbdare
În Ajun, sub brad, cadoul
- cel pe care nu l-ai dus,
Vor uita şi de părinţii ce
le-au spus că vii cu sacul
Încărcat la toţi copiii ce
dorinţe-n gând şi-au pus.
***
Am glumit amar. Ajunge.
Şi-am exagerat, desigur.
Însă versurile mele au un
rost: mărturisesc
Despre-acei copii din lume
care n-au copilărie,
Care nu ştiu cine-i Moşul
şi nici daruri nu primesc.
Bucuresti : 10.12.2014
***
miercuri, 10 decembrie 2014
Valul
Autor: Adrian
In mijloc de ocean, dintr-o furtuna
ametitoare,
Un val inalt crescu, intinzandu-se spre nori
Si, intr-un dans salbatec, se repezi in zare,
Rostogolindu-se in aer cu stropi ca de fiori.
Semet si mandru, uita de tainica furtuna
Ce imbratisase infinitul oceanului cel bland,
Nascandu-l intr-o furie albastra, in noaptea fara Luna,
Slobozindu-l in necunoscutul ce-l primi gemand.
Si se crezu stapanul si carmuitorul apelor de jos,
Calcand fara crutare pe linistita lor chemare,
Privind nerabdator, si inspumat, si fioros,
Cat mai departe, cat mai adanc, in pacla cea din zare.
Corabii, si vapoare, si barci, si pescadoare,
Le spulbera in cale, insamantandu-le in ape,
Cand observa o umbra intunecata cum apare:
Un adversar de taina din care el sa se adape.
Cu un suierat napraznic si zgomot ca de tunet,
Se indrepta spre pamantul care il astepta tacut,
Visand ca in bucati sa il sparga cu al sau vuiet,
Ca pe o corabie sfaramata ce o naruise in trecut.
Surprins primi in maruntaie socul coralului ascuns
Ce-i spulbera vigoarea trupului cel cu spuma uns
Si, cu ultima putere din crestetul incovoiat,
Se repezi gemand in stancile din tarmul cel innegurat.
Dansand cu bucurie, stropii veseli si eliberati
Se inaltara in lumina Lunii, printre stelele razlete,
Trezind un grup de pescarusi ce, apoi, in taina adunati,
Spre-o furtuna in zare se indreptara ca sa ii dea binete.
In linistea de apoi, pe nisipul cel de taina aurie,
Cu pasi voiosi si repezi, cu carapacea cea zgolbie,
Un grup de pui testosi, abia nascuti din ouale ascunse,
Se afundara in oceanul albastru de mistere nepatrunse.
Un val inalt crescu, intinzandu-se spre nori
Si, intr-un dans salbatec, se repezi in zare,
Rostogolindu-se in aer cu stropi ca de fiori.
Semet si mandru, uita de tainica furtuna
Ce imbratisase infinitul oceanului cel bland,
Nascandu-l intr-o furie albastra, in noaptea fara Luna,
Slobozindu-l in necunoscutul ce-l primi gemand.
Si se crezu stapanul si carmuitorul apelor de jos,
Calcand fara crutare pe linistita lor chemare,
Privind nerabdator, si inspumat, si fioros,
Cat mai departe, cat mai adanc, in pacla cea din zare.
Corabii, si vapoare, si barci, si pescadoare,
Le spulbera in cale, insamantandu-le in ape,
Cand observa o umbra intunecata cum apare:
Un adversar de taina din care el sa se adape.
Cu un suierat napraznic si zgomot ca de tunet,
Se indrepta spre pamantul care il astepta tacut,
Visand ca in bucati sa il sparga cu al sau vuiet,
Ca pe o corabie sfaramata ce o naruise in trecut.
Surprins primi in maruntaie socul coralului ascuns
Ce-i spulbera vigoarea trupului cel cu spuma uns
Si, cu ultima putere din crestetul incovoiat,
Se repezi gemand in stancile din tarmul cel innegurat.
Dansand cu bucurie, stropii veseli si eliberati
Se inaltara in lumina Lunii, printre stelele razlete,
Trezind un grup de pescarusi ce, apoi, in taina adunati,
Spre-o furtuna in zare se indreptara ca sa ii dea binete.
In linistea de apoi, pe nisipul cel de taina aurie,
Cu pasi voiosi si repezi, cu carapacea cea zgolbie,
Un grup de pui testosi, abia nascuti din ouale ascunse,
Se afundara in oceanul albastru de mistere nepatrunse.
Bucuresti : 09.12.2014
***
luni, 8 decembrie 2014
Poemul meu
Poemul meu e-un drum printre istorii,
E-o amintire prinsă în cuvânt.
Este pământ. Şi foc. Şi vânt. Şi apă.
Popas nelegiuit şi zbor preasfânt.
E clipa dulce, gloria, înaltul,
E decăderea plânsă în noroi,
Este veşmântul sacru din altarul
În care toţi intrăm la fel de goi.
Poemul meu e-un pod peste prăpăstii,
E-o trecătoare strâmtă prin tăceri,
E ţesătura fină peste gânduri
Ce-adună-n versuri ierni şi primăveri,
E timp etern, nisip din vechi clepsidre,
Buchet de vise albe, înflorit,
Este-o oglindă pentru cei ce încă
Nu vor să creadă-n drumul infinit.
Poemul meu e şi castel din aur,
Dar şi bordei sub streşini aplecat,
Şi templu sfânt de rugă şi-nchinare,
Şi cimitir de toţi abandonat,
Şi dans uşor prin armonii celeste,
Şi vijelie aspră pe pământ,
Şi-al dragostei fior, şi pas pe Calea
Spre Cel ce-a fost întâi şi-ntâi Cuvânt.
Bucuresti : 08.12.2014
***
Abonați-vă la:
Postări (Atom)