miercuri, 29 octombrie 2014

Metamorfoza





Am fost un ou. Acum sunt o omidă.
Cu frunze şi cu rouă vieţuiesc.
Nu fac nimic. Din zori şi până-n seară
Mănânc şi dorm. Mănânc şi lenevesc.
În jurul meu frunzisul îmi oferă
Şi adăpost, şi masă, şi hamac.
Nu-mi trebuie nimic în plus, de-aceea
Nici  nu mă plâng. Mănânc, şi dorm. Şi tac.

Dacă se-ntâmplă uneori ca vântul
Să mă răstoarne-n iarbă din copac
Nu-mi pasă. Fiindca ştiu că trunchiul
E drumul ce mă-ntoarce în iatac.
Pe scoarţa lui mă caţăr fără teamă
Şi mă târăsc spre crengile de sus,
Căci, nu ştiu cine şi nici când anume,
Dar, cineva, demult, aşa mi-a spus:

Spre frunzele gustoase dinspre vârfuri
Să caut să mă-ndrept necontenit,
Ca să primesc şi eu, în taină mare,
Un dar miraculos, nepreţuit:
Mi-a spus, nu mai ştiu cine, că-i posibil
Să-mi crească aripi şi să zbor şi eu,
Că pot să fiu un flutur printre fluturi
Şi nu doar o omidă tot mereu.

Nu-i ăsta un miracol fără de seamăn?
Să-mi crească aripi? Mie? Şi apoi
Să zbor şi eu, zâmbind, din floare-n floare,
Doar savurând nectarul lor de soi?
Să mă înalţ şi eu mai sus de pomul
Ce m-a-nvăţat omidă să devin?
Da, vreau şi eu să mă transform în flutur!
Încet, încet, puţin câte puţin…

Voi fi închisă-o vreme în coconul
Ce singură voi şti să-l meşteresc?
La timpul potrivit voi fi în stare
Acest mister adânc să-l desluşesc?
Cum, oare, îmi voi ţese-atunci în juru-mi,
Din fire de lumină, adapost?
Şi-n el ascunsă, cum voi şti, din mine,
Să-mi modelez alt trup şi cu alt rost?

Oh, iata! O lumină minunată
Îmi ţese-n jur al frumuseţii rost!
Cu fir de borangic şi stropi din soare
Îmi coase flori pe straiul meu anost.
Apoi, croieşte-ncet şi cu migală,
Din voaluri de mătase, aurii,
Aripi măiestre, cu sclipiri de gală,
Legate fin cu ciucuri argintii!

O, Doamne, ce minune, ce minune!
Eu sunt aici, oglindă? Spune-mi, eu?
Atât de simplu-a fost? Şi-atât de iute?
Mă aşteptam să-mi fie mult mai greu!
Nu am făcut nimic, n-am nici un merit!
Aceasta frumuseţe e un vis!
- Ai vrut să fii exact ce eşti. Priveşte:
Ai devenit ce-n tine era scris.

Bucuresti : 29.10.2014

***

luni, 27 octombrie 2014

Visând cu ochii deschişi




 Hei! Trezeşte-te! 
Glasul pare îngrijorat.
Nu, nu vrei să te trezeşti. Tocmai visezi.
Eşti chiar în vis, acolo, aievea. Mâinile tale sunt în mâinile lui. Ochii tăi se oglindesc în ochii lui. Buzele tale îl sărută. Paşii tăi alături de paşii lui lasă urme în pereche şi descoperă împreună călătoria. Văzduhul te învăluie în sunete şi armonii. Prima zăpadă, sosită prea timpuriu anul acesta, ţi se topeşte în palmele calde. Porumbeii caută gureşi firimiturile de pâine împrăştiate pe aleile parcului printre frunzele ude şi ruginii. Ceaiul fierbinte împrăştie în camera aburi şi arome de soc, mentă, scorţişoară şi lămâie.
Deschizi ochii.
Zâmbeşti.
Da, eşti acolo.
De fapt, eşti aici. Acum. În îmbrăţişarea lui.

Hei!! Trezeşte-te!!!  - îţi strigă cineva.
Nu-ţi pasă.
Visul tău e cald, e frumos, e plăcut. Ţi-e bine. Simţi fericirea. E în fiecare por al pielii tale, în privirea ta, în zâmbetul tău, în adâncul sufletului tău. Pluteşti în jurul lui ca o zână. Ca o boare de primăvară. Sau ca fulgii aceia de zăpadă de ieri: albi, zglobii, pufoşi, în toate direcţiile.
Glasul acela care te strigă pare de altundeva, parcă dintr-o altă lume. Un tărâm din care te-ai smuls, de unde ai zburat, pe care l-ai lăsat în urmă. Este tabloul din care te-ai desprins ca să… trăieşti. Pare că pictura lui te vrea înapoi, dar strigătul ramei sale este inutil. Ai scăpat. Te-ai eliberat. Oraşul acela  a rămas încremenit în liniile lui prea frânte, prea ascuţite, prea adânci, străjuit de zidul lui prea înalt şi prea colţuros. Dar tu l-ai trecut. Ai descoperit nesfâşirea de dincolo. Ai văzut penelul, vopseaua, mâna care pictează. Ai presimţit mintea care gândeşte şi inima care amestecă în mod miraculor culorile. Ai ştiut că poţi face şi tu asta. Ai vrut s-o faci.
Şi, iată, acum pictezi. Cadru după cadru, în mişcare. Film. Viaţă.

Heeei… treeezeeeşteee-teeee…
Se aude ca un ecou slab, pierdut, aproape stins, dintr-un colţ întunecat şi prăfuit, dintr-un tablou uitat de vreme, căzut de pe un şevalet vechi, răsturnat într-o parte, pe jos. Nu se mai distinge aproape nimic din culorile lui întunecate, cenuşii.

Deschizi fereastra.
Răcoarea plăcută si soarele dimineţii inundă camera.
Zâmbeşti. Ce să faci cu albumul acesta plin de amintiri? Are numai fotografii. Chipuri încremenite ale unui tablou abandonat. Numai poze. Le-ai revăzut pe toate. Gata. Nu-ţi mai trebuie. Acum ai nevoie de  loc liber pe rafturi. Pentru seminţe. Visele noi încolţesc din seminţele proaspete  pe care acum, voi doi, le adunaţi împreună. Le etichetaţi, le inventariaţi, le ţineţi la loc cald peste iarnă şi le încărcaţi cu energie vie pentru primăvara care va veni. Pe unele le-ati testat deja: au încolţit, au crescut vlăstari fragezi, s-au înălţat în tulpini, în frunze şi flori şi v-au arăta deja primele roade. Da, ştiţi, Dumnezeu vă ţine în braţe. Şi domneşte din voi. Şi vă îndrumă.
Acesta este filmul. Îl trăieşti. E aievea. E adevărat. Îl simţi cum e parte din tine aşa cum tu eşti parte din el.

Noaptea coboară alene dintre stele.
Liniştea şi pacea cuibului vibrează dulce şi melodios. Unul lângă altul, admiraţi la fereastră scânteierea colorată a visului în care amândoi trăiţi. Te vede zâmbind.
-         La ce te gândeşti? – te întreabă cu duioşie în glas?
-         La noi. Revăd filmul cu momentele care ne-au adus împreună şi care ne-au unit.

Zâmbeşte şi el. Îţi mângâie tandru părul şi obrajii sprijiniţi pe umărul lui, îţi sărută degetele mâinii din mâna lui, apoi îţi şopteşte încet: somn uşor, pisicuţ.

Bucuresti : 27.10.2014

***

duminică, 26 octombrie 2014

Ambiţie de fumător






Într-o zi, la întoarcerea spre casă cu maxi taxi, am fost martora unei conversaţii între doi pensionari care stăteau de vorbă în maşină, depănând amintiri din tinereţea lor.



*

-         Şi cu sănătatea cum mai stai? - îl întreabă molcom şi părinteşte cel mai în vârstă dintre ei, căruia îi dădeam ceva peste 80 de ani, pe celălalt, ce părea a avea în jur de 65.

-         Ei, nu prea bine. M-am lăsat de fumat, că nu mai aveam voie….

-         Foarte bine!!îi răspunde mulţumit octogenarul.  Şi continuă cu emfază, gesticulând hotărât înainte cu degetul arătător: Eu din 1967 n-am mai pus mâna pe o ţigară!! Uneori, nevastă-mea îmi mai spune (şi mimează tonul rugător şi îngăduitor al soţiei): “Hai, măi, Costele, ce-i o ţigară? Poţi să fumezi şi tu una, aşa, din când în când, măcar la ocazii. N-o să mori dintr-o ţigară...”

Dar eu îi spun  (şi brusc, îşi încruntă sprâncenele albe şi stufoase, tonul îi devine grav şi intransigent, iar cu degetul arătător spintecă aerul categoric şi hotărât, ca la o sentinţă definitivă):  Nu!!! Nici măcar una!! Altfel, aş mai putea eu să mai spun cuiva vreodată că din 1967 n-am mai pus mâna pe o ţigară?!? (şi zâmbeşte mândru şi satisfăcut mai tânărului său partener de discuţie)



*



Au coborât la cap de linie, ca şi mine, unde i-am auzit luându-şi rămas bun:

-         Salutare, puştiule.

-         Salutare, nene.

Bucuresti : 24.10.2014

***