sâmbătă, 22 martie 2014

Biletul de maxi-taxi




Ieri am fost protagonista unei scene  amuzante.

La întoarcerea dinspre serviciu spre casă, am coborât din microbuzul maxi-taxi cu care parcursesem o parte din drum cu biletul de călătorie în mână, căutând cu privirea un coş de gunoi să îl arunc. N-am zărit nici unul prin preajmă, aşa că am mers cu biletul mototolit până la prima intersecţie pe care trebuia să o traversez spre staţia de unde urma să iau tramvaiul mai departe, în speranţa că acolo voi găsi mult-doritul recipient stradal. Ceea ce s-a şi întâmplat. Când am ajuns însă în dreptul lui tocmai observasem că semaforul clipeşte intermitent şi urmează să-şi schimbe culoarea în roşu.

Am întins mâna în direcţia coşului de gunoi intenţionând să arunc biletul acela din mers, rapid,  ca să apuc să traversez strada şi să ajung la timp în staţia spre care tramvaiul meu tocmai se îndrepta. Doar că, fiind cu un ochi la semafor şi la posibilele schimbări ale traficului pietonal peste zebra indicatoare, cu celălalt la tramvaiul care se apropia cu viteză, condus de un vatman vădit indiferent la problemele mele nerezolvate care mă întârziau, dar atentă fiind oarecum şi la cutia agăţată de un stâlp de telegraf, nu mi-am calculat foarte exact traiectoria hârtiei şi nu am nimerit orificiul care m-ar fi scăpat de grija deşeului respectiv, aşa încât acesta s-a rostogolit pe jos. Deşi depăşisem cu un pas punctul de interes al acelui moment de maximă concentrare in care am resimţit acut înţepătura unui vag sentiment de regret, insinuat de propria-mi intuiţie, că tramvaiul urma să plece fără mine, mi-am dat seama imediat că am ratat aruncarea şi că, în virtutea legii gravitaţiei, biletul de maxi-taxi ajunsese deja pe trotuar şi se îndepărta de mine hotărât, încurajat fiind şi de o uşoară adiere de vânt.

M-am oprit, am făcut stânga împrejur, m-am aplecat, l-am luat de jos şi l-am redirecţionat cu  mare grijă în coşul cu pricina fără nici o ezitare, de data asta reuşind performanţa înscrierii golului fără alte calcule hazardante de traiectorie, cu atât mai mult cu cât nici nu mi-am mai lăsat distrasă atenţia de către alţi stimuli stradali şi nici de alte preocupări personale banale, cum ar fi, de exemplu, tramvaiul care tocmai pleca din staţie.

Până aici, nimic ieşit din comun. 
Însă, nici nu puc bine să scap de disconfortantul deşeu din pricina căruia pierdusem tramvaiul, că aud din dreapta mea un glas gros de bărbat strigând baritonal: “Bravo, doamnă! Dacă ar fi mai mulţi ca dumneavoastră ţara asta ar fi mai curată!”

Am întors privirea şi, foarte uimită, identific posesorul glasului şi emitentul vorbelor de duh: un şofer de taxi, scund, brunet şi foarte bronzat, ce stătea cu mâinile încrucişate în faţă, peste piep, sprijinit de maşina sa galbenă, parcată exact în colţul intersecţiei, încurcând flagrant circulaţia, atât a maşinilor, cât şi a pietonilor.

Apoi, nu sunt sigură dacă chiar am auzit cu adevărat din nou glasul acela sau doar mi-a răsunat cumva în minte exclamarea lui surdă, admirativă şi sugestivă: “Haoleo, să moară mama!”

I-am zâmbit, desigur.
Bucuresti : 21.03.2014

***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)