joi, 27 martie 2014

M-am mutat!


Adresa mea din buletin este irelevantă, pe lângă faptul că nu mai corespunde demult cu realitatea. Nu mai locuiesc demult acolo. 

Locul în care m-am mutat este atât de frumos încât pot să spun că, de mi-ar fi povestit cineva, poate n-aş fi crezut că există şi pentru mine un loc în lumea asta cu atâta frumuseţe, atâta armonie estetică, atâta căldură şi confort interior şi atâta lumină!

Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu zâmbetul în suflet, căci aici, în locul în care m-am mutat, ştiu că iubitul meu îmi va fi alături mereu, că mă va cuprinde întotdeauna cu dragostea lui, că îl voi putea săruta şi îmbrăţişa ori de câte ori fetiţa zglobie din mine îşi va dori s-o facă şi că, oricât de nefavorabilă ar fi vremea de afară, aici voi fi întotdeauna protejată şi în siguranţă.

Locul este frumos decorat, nuanţele de violet şi albastru înconjurându-mă din toate direcţiile, în timp ce o minunată lumină aurie umple întreg spaţiul împodobit cu foarte multe flori frumoase şi energii plăcute, delicate şi vesele.

Peste tot în jur adie miresme diafane de iasomie sau eucalipt,  de ylang-ylang, mosc sau flori de citrice, de lotus, ori de levănţică, iar sufletul meu este dezmierdat zi de zi de sunete miraculoase, de acordurile angelice ale unor melodii care mă fac uneori să uit pe ce lume sunt, în care timp, ori în ce formă

M-am mutat într-un loc mirific, într-o grădină dumnezeiască, într-un spaţiu larg deschis, în care grijile acestei lumi nu sunt lăsate să pătrundă, în care amândoi de bucurăm de existenţa celuilalt, de fericirea de a fi unul cu altul, în care desluşirea misterelor iubirii ne revelează zi de zi frumuseţea împărtăşirii în doi, în care ne desenăm visele şi din care, ţinându-ne strâns de mâini, ne proiectăm realitatea dorită spre manifestare şi împlinire.

Şi, desigur, aici, unde m-am mutat pentru totdeauna, mi-am adus cu mine şi toate minunile mele. 

Înainte de orice, Femeia din mine a umplut tot spaţiul cu dragostea ei, căci Ea a fost cea care l-a ales, ea a fost prima care i-a păşit pragul, prima care a şters praful şi care a deschis larg geamurile să intre în interior soarele, speranţele, încrederea şi iubirea. Ea şi-a adus în bagaje zâmbetele şi mângâierile, alintul şi răsfăţul, atenţia şi îndemânarea ei de femeie. Ea a pus perdeluţe dantelate şi flori la ferestre şi s-a plimbat din încăpere în încăpere precum o prinţesă prin propriul ei regat, impregnand definitiv tot locul cu parfumul, energia şi prezenţa sa fermecătoare.

Apoi Copilul, fetiţa jucăuşă din mine, a început să alerge curioasă prin toate camerele, deschizând uşi după uşi, ferestre după ferestre, dulapuri şi sertare, cotrobăind prin toate cotloanele, dorindu-şi să descopere deplin locul acela misterios, atât de ascuns ochilor lumii, dar atât de minunat de locuit, dorind să-i afle toate secretele şi toate ascunzişurile în care nimeni, niciodată, n-a pătruns vreodată cu adevărat. Ea a umplut toate încăperile cu veselia ei gălăgioasă, a sărit sprinţară peste praguri într-un picior şi şi-a împrăştiat peste tot jucăriile preferate: cântecele şi versurile ei, privirile ei inocente, glasul alintat şi pasul neastâmpărat, riscând chiar, uneori, să spargă, pe ici, pe colo, câte un geam, ori să răstoarne câte un ghiveci cu flori de pe pervaz. Însă, în candoarea ei,  ştia că este suficient să strige un jucăuş şi alintat “stai liniştit, nu s-a spart nimic, iubitule!” pentru ca sufletul lui să surâdă şi să se umple cu dragoste.

Desigur, n-am uitat să mă mut în acest spaţiu şi cu Adultul din mine. Înţelepciunea şi priceperea lui mi-au fost de mare folos. L-am lăsat pe el să se ocupe de amenajarea ulterioară a locului, de îngrijirea lui, de bucătărie şi alte treburi din acestea, casnice. Adultul nu prea a avut bagaje de adus. Prin ştiinţa sa, el doar s-a făcut util exact atunci când trebuia, a închis obloanele când afară ploua prea tare, a pregătit masa, a turnat în pahare licori vindecătoare, a pansat răni şi a pus medicamentul potrivit peste acestea, apoi s-a retras tăcut într-un colţ de cameră privind vigilent în jur, atent ca să nu ne deranjeze nimeni, să nu ne lipsească nimic şi  preocupat doar să asigure armonia în tot ceea ce ne face pe amândoi să ne simţim bine şi fericiţi împreună.

Ei bine, ştiu, de când m-am mutat în acest spaţiu pare destul de mare aglomeraţie, căci, de, sunt o fiinţă complexă, cum spuneam odată - 3 in 1, care nu se poate dispensa de toate aceste bagaje personale. Şi, mai ştiu, nici el n-ar putea concepe să-mi lipsească vreunul din ele.

În fine, deunăzi mi-a venit o idee: să-i propun iubitului meu să punem şi noi, ca alţii, o plăcuţă deasupra intrării cu numele proprietarului acestei locuinţe, nume pe care el mi-l confirmă oricum zi de zi, de când m-a invitat să mă mut aici: “Eu sunt Iubirea Iubirii mele!”

Căci, da, aţi înţeles bine, m-am mutat în inima lui!

Bucuresti : 27.03.2014

 ***

miercuri, 26 martie 2014

Visul de Buna Vestire




Ieri a fost Buna Vestire.

În noaptea anterioară zilei de ieri am avut un vis despre care nu ştiu de ce, dar simt că trebuie să scriu. În ultimul timp visez destul de rar. Cel mai adesea, nu-mi amintesc visele, iar cele pe care mi le amintesc sunt nesemnificative şi fără trăiri intense.  Visul acesta însă m-a răvăşit. M-am trezit ieri dimineaţă copleşită de sentimentele trăite. Când i l-am povestit iubitului meu, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi-am resimţit cu tot sufletul suferinţa aceea din vis. Acum, când scriu aceste rânduri, asemenea. Povestirea mea poate că nu va spune nimic nimănui, însă vreau ca visul acesta să nu-mi rămână numai în amintire, ci să-l transform într-un reper clar, identificabil peste timp, să  fie un semnal de alarmă, mai mult decât un strigăt conştientizat - unul trăit!

Ei bine, eram într-o sală ce părea a fi destinată unui concurs sportiv şi încercam să înţeleg ce se întâmplă. În faţa mea era un dulap mare, ca un şifonier fără uşi, cu rafturi şi sertare. Pe un raft de sus, de la nivelul umerilor, stătea într-un colţ, speriat, un şoricel mic şi alb, un cobai de laborator. Doi bărbaţi priveau spre el şi, ca la un semn, au început să-l fugăreasca înverşunaţi cu pumnii încleştaţi, cu intenţia clară de a-l lovi. Părea că eu ştiam că ei luptă pentru propria supravieţuire, că de lovitura letală dată micuţei vietăţi depindea salvarea lor. Şi, deşi îi priveam pe amândoi de undeva din spatele lor, părea că, totodată, eu însămi eram fiecare dintre ei doi. Eu însămi simţeam teama şi disperarea că voi pierde în faţa celuilalt competitor (în interiorul căruia ştiam că tot eu sunt, în acelaşi timp) şi că, pentru a supravieţui, trebuia să lovesc cât mai repede şi cât mai puternic în trupul firav al şoricelului care fugea înspăimântat de moarte dintr-un colţ în altul al raftului pe care era captiv.

Însă, cel mai dramatic pentru mine a fost să ŞTIU că tot EU SUNT, în acelaşi timp, şoricelul.

Simţeam loviturile, durerea în trup şi groaza indescriptibilă în faţa pumnilor aceia mari, puternici şi ameninţători ai celor doi bărbaţi încrâncenaţi de propria lor luptă. Eram acolo, pe raft, fugeam şi priveam disperată în jur căutând cu ochii un mod de salvare. Şi m-am văzut tot pe mine. Chiar acolo, în spatele bărbaţilor, pe mine - aceea care observa totul şi care încerca să înţeleagă ce se întâmplă.

Instantaneu am înţeles şi brusc am strigat “Stop! Cum de este posibilă atâta cruzime?!?!?!?” Şi m-am repezit înainte cu mâinile amândouă, făcute căuş, ca să-l salvez pe bietul şoricel de cei doi atacatori.

Îl ţineam în palme plângând de mila lui, mă uitam la trupuşorul acela minuscul ce tremura tot de durere şi simţeam că acela e trupul meu, îi priveam ochişorii mici, iar în privirea lui îngrozită eram tot eu şi mă vedeam înapoi pe mine, cea care îl ţinea în mâini şi mă rugam pe mine însămi cu disperare: “te rog, salvează-mă!”

Totodată, prin ochii bărbaţilor aceia, în interiorul cărora ŞTIAM că tot EU SUNT, mă priveam consternată, nemaiînţelegând, în lipsa victimei, nici care a fost rostul luptei, nici ce urmează să se întâmple mai departe.

Nu ştiu ce este cu visul acesta. Nu ştiu de ce acum. Să fie o reamintire trăită deplin şi integral a faptului că noi toţi suntem UNUL, indiferent că acceptăm sau nu? Că noi suntem, cu trecutul şi prezentul nostru, în eternul moment de ACUM al acestei lumi, conştienţi de asta sau nu, şi călăi, şi victime, şi salvatori, şi observatori? Că suntem toţi implicaţi în acest carusel al suferinţei? Că, deşi pare că nu este nimeni vinovat, jocul acesta, care funcţionează ca un perpetuum-mobile, are, cu siguranţă, girul nostru, al fiecăruia şi că, pentru a-l opri, este suficientă decizia chiar şi numai a unuia dintre noi? Ei bine, trebuie să îl oprim cumva. Eu nu mai vreau să FIU asta. Iar visul acesta a fost, probabil, Buna mea Vestire în faţa suferinţei din această lume: “Stop!”
Bucuresti : 26.03.2014

***

duminică, 23 martie 2014

Hugga-wugga, higgy-wiggy!


Umorul este un instrument magic extraordinar de eficient, pe care îl putem folosi deseori cu succes pentru a trece mult mai uşor şi mai frumos prin viaţă. Privind în jur cu detaşare şi umor putem observa jocul lumii şi tiparele ei şi ne este, astfel, mult mai simplu să ne extragem din pânza de păianjen a iluziilor, din scenariul şi din haosul apocaliptic.

Folosit cu discernământ şi în doza potrivită, umorul se poate dovedi util şi chiar salvator uneori, ajutându-ne să ieşim neşifonaţi sau neafectaţi prea tare din diverse conjuncturi, altfel neplăcute sau poate chiar dramatice. Umorul ne poate feri de nemulţumiri inutile, ne poate oferi soluţii la situaţii ce par fără ieşire, îi poate ţine la distanţă pe curioşi şi indiscreţi, ori îi poate îndepărta pe încrâncenaţii de orice fel. Totodată, umorul ni-i poate apropia şi mai mult pe cei dragi, poate fi liantul potrivit care leagă şi armonizează relaţiile, care dă culoare vieţii şi o înfrumuseţează cum nici o altă manifestare umană nu reuşeşte s-o facă în acest fel şi care stimulează creativitatea individuală într-un mod surprinzător, făcând uz sau dezvoltând atribute din cele mai diverse ale caracterelor şi personalităţilor umane.

Totul depinde de îndemânarea personală în a mânui această “jucărie” frumoasă şi interesantă, de talentul înnăscut ori dobândit al fiecăruia de a o transforma fie într-un scut de protecţie, fie într-o rampă de intrare, ieşire sau lansare. Scăpat de sub control, însă, umorul poate deveni o “armă” periculoasă de atac. Pentru că, în acest ultim caz, care este, desigur, foarte posibil, dar nu unul de dorit, există riscul ca umorul curat, nevinovat, inteligent şi plăcut să se transforme, intenţionat sau nu, ostentativ sau disimulat, în ironie agresivă, în sarcasm, ori, şi mai grav, în cinism periculos. Un astfel de umor înţeapă, iar acul său are vârful înveninat şi, chiar dacă intenţia iniţială poate fi aceea de a proteja ori corija, el ajunge invariabil să rănească, deoarece nu foloseşte întotdeauna lumina şi căldura inimii, ci, mai degrabă, umbrele şi raţiunea rece a minţii, care naşte uneori monştri.

Umorul are darul de a sparge gheaţa facil şi firesc în cazul oricăror începuturi, ori de a elimina rutina, de a strica tiparele înţepenite, de a debloca energia şi destinul sufletului, putând orienta subtil spre noi direcţii de evoluţie. Umorul poate crea oportunităţi noi, poate deschide uşile şi ferestrele spre căi inedite, altfel necunoscute, poate genera entuziasm şi determinare care pot împinge omul înainte cu curaj şi avânt.

Deci, nu vă fie teamă să glumiţi, să vă jucaţi, să râdeţi! Nu vă temeţi să ieşiţi din monotonia vieţii folosind această punte ce poate părea îngustă la început, dar care se poate dovedi o largă deschidere spre nou. Nu fiţi prea serioşi, prea sobri, prea raţionali! Lăsaţi umorul adultului din voi să vă călăuzească paşii în situaţiile complicate în care nu mai ştiţi cum să vă comportaţi, ori în care nu vedeţi nici o soluţie acceptabilă, dar lăsaţi şi umorul inocent al copilul interior să vă ghideze, căci el are puterea de a vindeca anumite răni, de a elibera de anumite obsesii, de a anula anumite preocupări chinuitoare, de a vindeca anumite încrâncenări şi perfecţionismul exacerbat. Umorul echilibrat, cald şi folosit cu măsura potrivită, în momentul oportun, poate detensiona atmosfera şi oamenii, instaurând armonia şi încrederea.

Folosiţi-vă de umorul vostru specific, natural, neforţat, fără exagerari sau stridenţe. El vă va contura personalitatea, şarmul şi vă va induce o relaxare plăcută în orice abordare. Lăsaţi-vă conduşi de spontaneitatea sufletului vostru şi bucuraţi-vă de creativitatea voastra nelimitată, manifestându-vă cu umor în cel mai liber mod cu putinţă ori de câte ori simţiţi că acesta exprimă cel mai bine ceea ce sunteţi cu adevărat şi ceea ce doriţi să comunicaţi celor din jur. Exprimaţi-vă pe voi înşivă folosind umorul ca pe o pensulă fermecată în faţa unui şevalet alb pe care abia aşteptaţi să pictaţi cea mai frumoasă şi sugestivă imagine a voastră, atât pentru ochii lumii, dar mai ales pentru propria voastra satisfacţie.

Umorul poate fi o oglindă ideală în care să vă priviţi şi să vă descoperiţi, în care să-i invitaţi şi pe alţii să se privească şi să se descopere. Cu siguranţă, şi voi şi ceilalţi, veţi rămâne surprinşi de nebănuitele faţete pe care vi le va revela acest magic portal.

Deci, în spiritul celor de mai sus: Hugga-wugga, higgy-wiggy!


Bucuresti : 19.03.2014

***

sâmbătă, 22 martie 2014

Biletul de maxi-taxi




Ieri am fost protagonista unei scene  amuzante.

La întoarcerea dinspre serviciu spre casă, am coborât din microbuzul maxi-taxi cu care parcursesem o parte din drum cu biletul de călătorie în mână, căutând cu privirea un coş de gunoi să îl arunc. N-am zărit nici unul prin preajmă, aşa că am mers cu biletul mototolit până la prima intersecţie pe care trebuia să o traversez spre staţia de unde urma să iau tramvaiul mai departe, în speranţa că acolo voi găsi mult-doritul recipient stradal. Ceea ce s-a şi întâmplat. Când am ajuns însă în dreptul lui tocmai observasem că semaforul clipeşte intermitent şi urmează să-şi schimbe culoarea în roşu.

Am întins mâna în direcţia coşului de gunoi intenţionând să arunc biletul acela din mers, rapid,  ca să apuc să traversez strada şi să ajung la timp în staţia spre care tramvaiul meu tocmai se îndrepta. Doar că, fiind cu un ochi la semafor şi la posibilele schimbări ale traficului pietonal peste zebra indicatoare, cu celălalt la tramvaiul care se apropia cu viteză, condus de un vatman vădit indiferent la problemele mele nerezolvate care mă întârziau, dar atentă fiind oarecum şi la cutia agăţată de un stâlp de telegraf, nu mi-am calculat foarte exact traiectoria hârtiei şi nu am nimerit orificiul care m-ar fi scăpat de grija deşeului respectiv, aşa încât acesta s-a rostogolit pe jos. Deşi depăşisem cu un pas punctul de interes al acelui moment de maximă concentrare in care am resimţit acut înţepătura unui vag sentiment de regret, insinuat de propria-mi intuiţie, că tramvaiul urma să plece fără mine, mi-am dat seama imediat că am ratat aruncarea şi că, în virtutea legii gravitaţiei, biletul de maxi-taxi ajunsese deja pe trotuar şi se îndepărta de mine hotărât, încurajat fiind şi de o uşoară adiere de vânt.

M-am oprit, am făcut stânga împrejur, m-am aplecat, l-am luat de jos şi l-am redirecţionat cu  mare grijă în coşul cu pricina fără nici o ezitare, de data asta reuşind performanţa înscrierii golului fără alte calcule hazardante de traiectorie, cu atât mai mult cu cât nici nu mi-am mai lăsat distrasă atenţia de către alţi stimuli stradali şi nici de alte preocupări personale banale, cum ar fi, de exemplu, tramvaiul care tocmai pleca din staţie.

Până aici, nimic ieşit din comun. 
Însă, nici nu puc bine să scap de disconfortantul deşeu din pricina căruia pierdusem tramvaiul, că aud din dreapta mea un glas gros de bărbat strigând baritonal: “Bravo, doamnă! Dacă ar fi mai mulţi ca dumneavoastră ţara asta ar fi mai curată!”

Am întors privirea şi, foarte uimită, identific posesorul glasului şi emitentul vorbelor de duh: un şofer de taxi, scund, brunet şi foarte bronzat, ce stătea cu mâinile încrucişate în faţă, peste piep, sprijinit de maşina sa galbenă, parcată exact în colţul intersecţiei, încurcând flagrant circulaţia, atât a maşinilor, cât şi a pietonilor.

Apoi, nu sunt sigură dacă chiar am auzit cu adevărat din nou glasul acela sau doar mi-a răsunat cumva în minte exclamarea lui surdă, admirativă şi sugestivă: “Haoleo, să moară mama!”

I-am zâmbit, desigur.
Bucuresti : 21.03.2014

***