Doi călători cosmici

Noi suntem, dragul meu, doi cosmici călători,

Doi porumbei ce-şi duc pe albe aripi dorul,

Spre Dumnezeu ne cheamă cărările din vis

Şi numai împreună ne împlini-vom zborul.

Am rătăcit destul prin mii de galaxii,

Pe drumul infinit spre lumea Lui divină.

Ne-au ispitit cu stele şi cu-ale lor poveşti,

Crezând în nemurirea din trupul lor de tină.

Ne-am coborât prea des în focul din genuni

Şi-am îndurat prea mult uitarea şi ispita,

Am stat destul în calea cometelor ce cad

Şi mult prea multe lacrimi ne-a dăruit ursita.

Am fost doi călători prea des prin labirint,

Cutezători, frumoşi, pe-ntinsele tărâmuri,

Am decupat prea multe ferestre prin cetăţi

Şi-am descâlcit, iubire, mult prea-ncurcate drumuri.

E timpul să ieşim din jocul ăsta strâmt

În care ne-am pierdut, adesea, în uitare,

Aripile-n pereche să simtă, în sfârşit,

Că au ajuns Acasă-n a Lui îmbrăţişare.

E timpul să ne fim ce încă nu ne-am fost,

Să ne simţim deplin eliberaţi de toate,

Să ne trezim din somnul ce ne-a ţinut închişi

În colivii de aur de lăcate-ncuiate.

Noi suntem, dragul meu, doi cosmici călători

Şi sacru ne e zborul ce ne-a apropiat,

Chiar de ni-i azi hotarul din apă şi din lut

Trăim nemarginirea prin suflet înălţat.

Bucuresti : 28.02.2013

***