marți, 20 noiembrie 2012

Iubeste o FEMEIE, iubeste-o cu adevarat!



(Nota mea: 
Asa ma vreau iubita! 
Iubeste-ma asa si, impreuna, vom schimba lumea ta si lumea mea si vom crea "Lumea noastra")
 
Dacă vrei să schimbi lumea, iubește o Femeie!

Dacă vrei să
schimbi lumea, iubeşte o Femeie - iubeşte-o cu adevărat!

Găseşte-o pe cea care îţi cheamă sufletul, nu opţiunea raţională.
Aruncă-ţi lista de preferinţe, doar aşează-ţi urechea pe inima ei şi ascultă.
Ascultă numele, rugăciunile, cântecele tuturor creaturilor înaripate, cu blană sau fără,
de sub pământ sau din apă, înverzite sau înflorite, nenăscute încă sau pe moarte…
Ascultă cântecul lor nostalgic urcând înapoi spre Cel care le-a dat viaţă.
Dacă încă nu ai auzit şi numele tău, înseamnă că nu ai ascultat suficient.
Dacă ochii tăi nu s-au umplut de lacrimi, dacă nu te-ai închinat la picioarele ei,
înseamnă că nu te-ai întristat niciodată fiind aproape de a o pierde...

Dacă vrei să
schimbi lumea, iubeşte o Femeie – o singură Femeie!

Dincolo de tine însuţi, dincolo de dorinţă şi raţiune,
dincolo de preferinţele tale masculine pentru tinereţe, frumuseţe şi varietate
şi dincolo de conceptele tale superficiale despre libertate.
Ne-au fost date atâtea opţiuni  încât am uitat că adevărata eliberare
vine din verticalitatea în chiar centrul ardent al sufletului
şi din topirea rezistenţei noastre în faţa iubirii.
Nu există decât unica Zeiţă.

Priveşte în ochii Ei şi vezi - vezi cu adevărat
dacă Ea este cea care te străfulgeră din cap pînă-n picioare.
Dacă nu, pleacă! Chiar acum. Nu pierde timpul “încercând”!
Să ştii că decizia ta nu e din cauza felului în care este Ea,
deoarece în esenţă nu este vorba despre “cu cine”,
ci “când” alegem să ne abandonăm.

Dacă vrei să
schimbi lumea, iubeşte o Femeie!

Iubeşte-o pe viaţă – dincolo de frica ta de moarte,
dincolo de frica de a fi manipulat de Mama din capul tău.
Nu-i spune că eşti gata să mori pentru Ea,
spune-i că eşti gata să TRĂIEŞTI cu Ea,
să plantezi copaci împreună cu Ea şi să-i priviţi crescând.
Fii eroul ei spunându-i cât de frumoasă este în maiestuoasa ei vulnerabilitate,
ajutând-o să-şi amintească în fiecare zi că ea ESTE Zeiţă, prin adoraţia şi devoţiunea ta.

Dacă vrei să
schimbi lumea, iubeşte o Femeie!

În toate faţetele ei, prin toate anotimpurile ei,
iar ea îţi va vindeca schizophrenia, dualitatea minţii şi jumătatea de inimă
care menţin separarea dintre Spiritul şi trupul tău,
care te menţin un singuratic mereu căutând în afara ta Însuţi,
ceva care să dea sens vieţii tale.
Mereu va fi o altă Femeie.
Curând, cea nouă și strălucitoare va deveni cea veche şi plictisitoare
şi vei fi din nou neliniştit, schimbând femeile ca pe maşini,
dând Zeiţa la schimb pentru ultimul obiect al dorinţei tale.
Bărbatul nu mai are nevoie de opţiuni.

Ceea ce
Bărbatul are cu adevărat nevoie este Femeia, Calea Femininului,
a Răbdării şi Compasiunii, a non-căutării, a non-acţiunii,
a respiraţiei într-un singur loc şi a cufundării în adânc a rădăcinilor,
suficient de puternice pentru a ţine laolaltă Pământul
atunci când planeta albastră îşi scutură cimentul şi oţelul de pe suprafaţa sa.

Dacă vrei să
schimbi lumea, iubeşte o Femeie, o singură Femeie!

Iubeşte-o şi protejeaz-o ca şi cum ea ar fi ultimul potir sacru.
Iubeşte-o prin frica ei de abandon pe care ea o întreţine pentru întreaga umanitate.
Nu, rana nu este doar a ei să o vindece.
Nu, ea nu este slabă în codependenţa ei.

Dacă vrei să
schimbi lumea, iubeşte o Femeie!

Până la capăt, până când ea va crede în tine,
până când instinctele ei, viziunile ei, vocea ei,
arta ei, pasiunea ei, sălbăticia ei se reîntorc la ea,
până când ea devine o adevărată forţă a iubirii,
mai puternică decât toţi demonii mediei politice
care urmăresc să o devalorizeze şi să o distrugă.

Dacă vrei să transformi lumea, renunţă la cauzele tale aparent măreţe,

la armele şi semnele tale de protest.
Renunţă la războiul lăuntric, la mânia ta îndreptăţită şi iubeşte o Femeie!
Dincolo de străduinţa ta pentru măreţie,
dincolo de căutarea tenace a iluminării.
Sfântul Graal se află chiar în faţa ta,
dacă doar ai lua-o în braţe
şi ai renunţa la căutarea a altceva în afara acestei profunzimi a intimităţii...

Dacă vrei să
schimbi lumea, iubeşte o Femeie!

Până în profunzimile umbrei tale,
până la cele mai înalte tarâmuri ale Fiinţei tale,
înapoi la Grădina unde ai întâlnit-o prima oară,
la poarta tărâmului de curcubeu
unde aţi pătruns împreună ca Lumină, ca Unul,
până la punctul fără de întoarcere,
până la sfârşiturile şi începutul unui nou Pământ. 

Dacă vrei să schimbi lumea, iubeşte o Femeie, iubeste-o cu adevarat!

Sursa: beauty-love-winstom
(tradus de Anca dupa Lisa Citore)




Ce ar face Iisus in locul meu?


 
Cand te confrunti cu intrebari la care nu primesti raspunsuri sau acestea nu sunt suficient de lamuritoare, ori simti ca nu te poti increde total, cand te confrunti cu situatii de viata in fata carora nu stii ce sa faci, nu stii ce sa spui, cand simti ca ai ajuns in momente de rascruce si nu mai stii in ce directie s-o apuci, ori, pur si simplu, inaintea oricarui pas, mai mult sau mai putin important, de orice natura ar fi el, ei bine, atunci opreste-te o clipa, respira adanc, si intreaba-te calm in inima ta: „Ce ar face Iisus in locul meu?”

Poate ca nu vei primi imediat raspunsul, poate ca nu ti se va arata imediat directia de mers, poate ca nu-ti vor veni in minte imediat cuvintele potrivite, salvatoare, dar, cu siguranta, vei crea un spatiu viu, linistit, atent, in care vei permite sa se infiripe  potentialele potrivite care sa te duca spre alegerea cea mai buna pentru tine si pentru ceilalti. Vei ajuta Adevarul sa se apropie de tine, ii vei permite sa ti se reveleze si te va ajuta sa-l traiesti in viata ta.

Recunosc, desi stiu de ceva vreme despre puterea acestei intrebari, eu insami n-am formulat-o pana acum pentru mine. Azi insa am simtit ecoul ei in inima mea si m-am oprit sa meditez asupra ei. Degetele mele au inceput sa scrie in timp ce sufletul meu primea mesajul. Si au scris aproape singure ceea ce urmeaza mai jos, cuvintele si frazele s-au inlantuit curgatoare, unele dupa altele, ca apa unui izvor de munte ce-si cauta matca prin crapaturile stancilor spre vaile in care se va aduna frumos paraul cristalin, apoi, mai departe, raul, fluviul si marea cea mare.

Nimic nu-i intamplator, si, daca am adunat aceasta cascada de cuvinte din aceasta curgere neintentionata, trebuie sa fie un rost in ea. Cititi cuvintele, dar nu va impiedicati de ele. Primiti mesajul fara sa va lasati gandurile sa judece. 
Cititi si doar simtiti si primiti energia.

Iata despre ce este vorba.....

De multe ori si eu, ca orice om, evident, am retineri si indoieli si ma intreb daca unele din manifestarile mele  sunt cele mai potrivite momentului, locului, conjuncturii.
Si vreau sa ma refer acum la prezenta in mediul virtual, acesta este subiectul de azi. 

Deseori m-am intrebat daca prezenta mea in mediul virtual nu ma va afecta cumva, vreodata, intr-un mod nedorit. In ultimul timp m-am deschis necrezut de mult comunicarii virtuale si m-am eliberat de multe din energiile blocate in adanc . Am scos aici, la lumina, aspecte pe care le-am tinut ascunse mult timp si pe care, inca, nici chiar cei apropiati nu le cunosc, pentru ca inca nu le-am marturisit prin viu grai. Nu am avut nevoie de asta. Am fost extrem de reticenta multa vreme sa ma exprim liber pe internet, simtindu-ma cumva expusa perceptiei si interpretarilor celor care ma citeau, insa, odata ce m-am detasat de asteptarea de a fi inteleasa, acceptata si aprobata, m-a cuprins un val energizant de creativitate si stare de bine care mi-a invaluit intreaga fiinta si care mi-a confirmat ca era bine ceea ce mie insami, inaintea oricui,  imi daruiam.

Stiu ca fiecare cititor este o oglinda in care se reflecta doar un fragment din tabloul meu intreg, doar o felie din imaginea de ansamblu, doar aceea prezentata de mine, iar aceasta va fi perceputa diferit de fiecare in parte din cauza unghiurilor de vedere diferite ale fiecaruia. Este evident,  niciodata, nimeni nu poate afla si intelege intreaga perspectiva, tot ce am trait si simtit in propria-mi piele. Astfel ca teama de o interpretare eronata a cuvintelor, a mesajelor, n-ar mai trebui sa existe. Pentru ca oricum este inevitabil acest lucru. 

Totusi, deseori, este binevenita intrebarea de mai sus inainte de trasmiterea unor  texte in mediul virtual. Ar face Iisus asta in locul meu?  Si vezi ce simti…

Privind in urma si stiind diferitele  mele manifestari in mediul virtual o astfel de intrebare este destul de provocatoare.

Am scris poezii de dragoste, de iubire si le-am postat pe internet mai mult decat ca pe niste creatii literare, ci ca pe adevarate marturisiri ale sufletului si inimii mele. Ar fi facut asta Iisus? „Sigur ca NU”, sunt tentata sa raspund. Poezii de dragoste?!? Insa un gand ghidus, nastrusnic, ma impunge in inima si ma face sa zambesc, contrazicandu-mi imediat primul impuls „ba poate ca DA!” . De ce nu? Oare Iisus nu a vorbit oamenilor in metafore? Nu si-a trimis el mesajul inimii Sale folosind aceasta minunata forma de expresie a poeziei, metafora? Da, si El Si-a transmis lumii Iubirea nesfarsita a divinitatii Sale prin cuvintele vremurilor de atunci, cuvinte potrivite pe care oamenii acelor timpuri le puteau primi, accepta. Scripturile au ramas marturie a poeziei Lui minunate, oferita lumii in toate ocaziile vietii Sale: fie ca statea la masa, fie ca pescuia, fie ca era la nunta sau la inmormantare, fie ca vindeca oamenii infaptuind minuni, fie in sinagogi sau sub cerul liber, vorbind in mijlocul oamenilor. Poezia Lui despre Iubire ne-a deschis inimile si ne-a umplut vietile de fericire! 

Atunci „DA!”, raspund si eu acum…. si ma simt mai bine…. 

Ce-am mai facut? Am scris mesaje pe forumuri,  am glumit si m-am jucat frumos, am oferit daruri muzicale, povesti si tot felul de alte comori, lasandu-mi Copilul interior sa se bucure asa cum a simtit el s-o faca, in toata splendoarea bucuriei si entuziasmului sau. Ar fi facut Iisus asta? „ Poate ca NU”, ar spune multi, iar eu, poate,  deasemenea. Totusi, ma intreb: daca Iisus ar fi avut internet pe vremea coborarii lui pe Pamant, oare nu si-ar fi lasat Copilul interior sa se bucure de libertatea Sa de expresie, de posibilitatile de cunoastere si de deschidere catre oameni, de oportunitatea de a Se conecta in acest mod cu cat mai multe suflete, cu toata sinceritatea si spontaneitatea Inimii Sale? „Poate ca DA!” De ce nu? Oare nu este asta o minunata metoda, atat de la indemana, care uneste oamenii din toate colturile lumii, care  stabileste conexiuni, care ii provoaca sa iasa din rutina caselor lor si a locurilor lor de munca, care le deschide inimile prin  emotiile si trairile altor oameni ca si ei, care le poate stimula imaginatia, le poate  trezi  sperante, vise, idealuri, care le poate linisti temeri, care le poate oferi exemple de viata, de comportamente admirabile, de fapte si caractere frumoase si inaltatoare, ivite din inocenta copilariei, din puritatea aceea ascunsa in fiecare din noi?  Ar fi postat El link-uri cu muzica pe forumuri? :)  De ce NU? Oare nu este muzica una din cele mai minunate cai care ne inalta sufletele si ni le vindeca? Psalmii  si toate celelalte cantari inspirate de Duhul Sfant oare nu au fost ele transmise din om in om, prin adunarile acelor vremuri organizate in aer liber, pe dealuri sau pe maluri de ape, in casele lor sau la diferitele lor evenimente de viata? Acel mod de comunicare a fost pentru Iisus, in vremea aceea, ceea ce pentru noi este astazi   „internetul” , pastrand proportiile.

Bun, din nou am raspuns „DA!”… si ma simt in continuare bine…. sa trecem mai departe… 

Ce alte „fapte” oare am mai inscris eu in aceasta „Carte” a acestui mediu virtual inaintea carora mi-ar fi prins bine intrebarea „oare Iisus ar face asta?”  Hmmm, da….. mi-am deschis sufletul aici si am facut marturisiri prea personale despre viata mea. Poate as fi indreptatita sa-mi raspund  „Iisus n-ar fi facut asta!”. De ce NU? Nu am primit noi oare de la EL, prin Cuvantul scris, informatii despre viata Lui, a  Apostolilor Lui, a Sfintilor si Prorocilor, a poporului, a prigonitorilor Lui, a  fariseilor si chiar a talharilor alaturi de care El a murit pe cruce?  Lumea de azi a aflat si a primit Cuvantul Lui scris ca pe o invatatura, ca luare aminte, ca pe exemple de bine si de rau, ca slava si inchinare sau ca oprobiu public spre cunoastere si indreptare. Toate au fost de folos, toate au avut un rost. Intradevar, atunci au scris altii despre El si despre cei ale caror fapte le-am aflat din Evanghelii, din Scripturi, din Pergamente, dar s-au scris prin binecuvantarea Lui. Azi scrie toata lumea. Se impartasesc experiente, trairi, emotii, sfaturi, intelegeri. Toate au un rost inspre echilibrare si inaltare, inspre gasirea Drumului spre Sine. 

Imi vin acum in minte cuvintele lui Ghandi „Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume”. 

Ei bine, asta caut eu sa vad si sa descopar in mediul virtual: exemple de viata, exemple de frumusete umana, bucati de suflet radiind lumina, oglinzi ale sufletului meu, ale inimii mele, ale viselor mele, ale nazuintelor mele, ale iubirii mele. Sunt convinsa ca si altii cauta toate acestea, ca si mine. Daca toti ne-am ascunde intre cei patru pereti ai singuratatilor noastre cine ar mai impartasi? Ce-am mai gasi in cautarea noastra? Ce bine este atunci cand in cautarile noastre infrigurate descoperim macar o scanteie, o flacaruie mica palpaind, o bucatica de taciune inca aprins, radiind caldura!!!!  
Marturisirile au acest rost!!! Cineva drag mi-a spus odata ca atunci cand este conectat cu oamenii pe care ii intalneste pe internet „este un pic mai putin nefericit”. 
Iar asta este un prim pas inspre fericire!!!!

Marturisile  alina. Elibereaza.  Deschid ochii si mintea. Faciliteaza constientizarile. Aduc  liniste, pace si bucurie. Aduc iertarea de sine si de ceilalti. Aduc impacarea cu sine si cu ceilalti.  Darama ziduri si dizolva bariere. Radiaza lumina in propria inima si in inimile celor care le primesc. Deschid alte suflete si alte inimi, limpezesc oglinzi, matura gunoiul asezat peste neintelegeri, potolesc furtuni, aduc caldura si iubire in viata. Este adevarat, uneori marturisirile sunt dureroase , iar unele sunt recomandate a fi facute intr-un mediu intim, sacru. Exista insa  si situatii cand mediul virtual  genereaza o atmosfera de sacralitate si imputerniceste tocmai prin forta sa de eliberare de poverile duse de prea mult timp.

Poate ca, daca Iisus ar fi avut internet in  timpul celor 40 de zile in care a patimit in pustiu si a fost ispitit de Diavol, ne-ar fi impartasit din trairile Sale. Sau, pe parcursul peregrinarilor Sale in care S-a daruit pe Sine celor avizi de invatatura Lui, cu siguranta ne-ar fi oferit din impresiile traite pe drum, ne-ar fi deschis ochii cu exemple din viata, ne-ar fi aprins, prin Cuvantul Lui scris, dorinta de a afla mai mult, de a cauta, de a  intelege, de a trai in Adevar. Ne-ar fi dat si exemple de „asa NU”, cu siguranta, dar in felul Lui cald, fara sa judece, doar punandu-ne in fata Oglinda in care sa vedem singuri, sa descoperim ce nu ne place, ce parte din noi alegem sa manifestam si ce parte din noi dorim sa o vindecam.

Poate ca intrebarea „ce-ar face Iisus in locul meu?”  ne-ar opri de multe ori in a face anumite lucruri, in a rosti anumite cuvinte, in a judeca sau in a trai in afara Adevarului, in a ne exalta nejustificat sau in a ne lasa prada disperarii, depresiilor.  Invocarea Lui aduce in suflete  Lumina Lui si energia Lui inaltatoare, iar acestea nu pot fi decat benefice pentru oricine. 

In functie de nivelul propriu de evolutie si de constienta, ne putem stradui sa privim si sa intelegem viata atat prin ochii proprii, cat si prin ochii altora. Dar privirea de ansamblu, din inalturi, din slava Inimii Sale, este, evident, total cuprinzatoare. 
Aceasta intelegere o invocam, de fapt, prin intrebarea care a facut subiectul acestui text, si, o data cu ea, invocam gasirea celei mai potrivite alegeri pentru cel mai inalt bine al tuturor.

Daca ati rezonat la energia acestui mesaj atunci ultimul meu raspuns este tot „DA”. 
Care este intrebarea? Va las pe voi s-o formulati in voi insiva. 
Fiecare va primi ceea ce are de primit.



Bucuresti : 19.11.2012

***

duminică, 18 noiembrie 2012

Prietenul meu cel mai bun





„Eu nu am prieteni” imi spuneam pana nu demult.
Aveam o definitie  foarte riguroasa despre prietenie. Nu oricine si nu oricum se putea incadra in tiparele definitiei mele. Imi spuneam ca nu-mi puteam darui increderea oricui, ci numai acelora care aveau anumite calitati si doar dupa ce acestea erau  temeinic verificate si indelung probate. Zambesc acum...

Pana nu demult n-am numit pe nimeni „prietena” mea sau „prietenul” meu in sensul acela „de suflet” , caci numai astfel puteam eu concepe termenul de „prieten”. Prietena mea trebuia sa-mi fie confidenta. Si reciproc. Prietenia implica, in viziunea mea, un maxim de incredere care sa merite un maxim de deschidere sufleteasca. In virtutea acestei viziuni, in trecutul meu, s-ar putea spune ca nimeni n-a atins acest standard. Zambesc...

De fapt... adevarul este altul...
Atunci priveam acest subiect numai prin ochii Adultului. Copilul interior si Femeia din mine, aspectele care si-ar fi putut dori apropierea prietenilor, nu se puteau manifesta. Copilul interior era prea speriat si trist si statea mai tot timpul ascuns, iar Femeia era adormita intr-un sicriu frumos, de clestar, precum frumoasa din povestea binecunoscuta. Iar Adultul nu avea nevoie de prieteni. El stia intuitiv ca asa este cel mai bine pentru mine in perioada aceea si m-a ferit cat a putut de un astfel de „pericol”.

Caci, da, am avut o lunga perioada cand conjunctura de viata nu mi-a permis sa ma apropii sufleteste de oameni intr-atat incat diferitele relatii umane sa se transforme in relatii de prietenie. Acceptasem acest mod de viata si ma impacasem cu ideea. N-am simtit lipsa prietenilor atunci, nedorindu-mi deschiderea sufleteasca necesara. O prietenie se naste si se intretine prin implicarea reciproca a fiecaruia, precum intretinerea unui foc aprins prin adaugarea din cand in cand de noi lemne peste jar si prin pazirea scanteilor si flacarilor de toti cei care se incalzesc in jurul sau. 

Nu puteam primi nimic atunci: nici afectiune prieteneasca, nici atentie, nici macar timp suficient ca sa-i pot cunoaste pe oameni sau sa ma las cunoscuta de ei. Totodata,  nu puteam sa ofer nimic din mine: nici timp, nici caldura, nici imbratisari, nici intelegere.  Nu puteam lasa pe nimeni sa treaca pragul coliviei mele si nici eu nu puteam iesi din ea.  

In plus, ascundeam in adancul meu ceva care ma speria prea mult pe mine insami, destul de mult incat sa nu doresc a tulbura pe nimeni altcineva cu ceea ce era dincolo de zambetul meu afisat, dincolo de ambalajul acela frumos si pretios in care ma impachetasem de prea mult timp. Nimeni nu trebuia sa stie cat de multe ingropasem in mine, cate regrete, cate vise neimplinite, cate sperante pierdute, cate lacrimi pe ascuns eliberate, cate resemnari. Nimeni nu trebuia sa stie cat ma temeam, cat de putina incredere aveam in mine si in ceilalti, cate ingrijorari ma bantuiau si cat de nesiguri imi erau pasii. 
Dar trebuia sa supravietuiesc cumva! Doar ascunzandu-mi in mine Copilul si Femeia si jucand rolul Adultului invingator am reusit cu adevarat sa fiu o invingatoare pana la urma.
Mi-am invatat lectiile inchisorii si apoi m-am eliberat de ea.

Deci, a fost bine pana la urma.
Dar am trecut prin toate singura. Fara prieteni.

Acum, cand toate cele de sus au ramas intr-un trecut destul de indepartat incat sa nu ma mai doara, vad cu alti ochi prietenia.
Acum, in  libertatea de sine, pot oferi si pot primi. Imi pot deschide sufletul spre a darui si am din ce in ce mai mult curaj in a-mi permite sa primesc din ceea ce oamenii doresc sa-mi ofere: atentie, timp, incredere, afectiune, prietenie. Dupa ce am trait mult timp cu ideea, inoculata adanc, ca orice posibila prietenie putea fi un potential pas spre infidelitate, spre tradare, odata cu iesirea din colivie a trebuit sa reinvat sa traiesc dupa propriile mele nevoi.

Mult timp am avut comportamentul acelor animale care sunt eliberate dupa ce au trait aproape toata viata in captivitate. Prea obisnuita cu inchisoarea mea, cu granitele ei, cu dependenta de ea si cu constrangerile pe care aceasta le-a implementat profund in toate obisnuintele mele (comportamentale, rationale si chiar emotionale), mult timp mi-am respectat intocmai rutina invatata ca si cum inca aveam gratii in jurul meu.  Mi-a luat mult timp pana sa incep sa explorez spatiile deschise ale vietii si, mai ales, sa accept deschiderea inspre relatiile umane.

De la bun inceput, meritul a fost al Copilului interior . El a fost primul care a privit dincolo de gratii si care a vazut alti „copii”  care se jucau frumos. In  inconstienta inocentei sale a intins mainile si i-a chemat pe acestia langa el si s-a jucat cu ei,  pe ascuns la inceput, aducand in mine bucuria si emotia jocului, a libertatii.

Apoi s-a trezit si Femeia.
Ea a fost cea care m-a salvat!
A inflorit peste noapte  frumoasa Floare Alba de Crin ca o minune, ca un vis, ca o poveste fermecata!
A aprins focul IUBIRII si s-a razvratit impotriva inchisorii, impotriva lanturilor, a lacatelor, a temnicerului. A vazut lumina de dincolo de gratii, a fluturat esarfe albe prin ferestrele sufletului meu, a spart zidurile  si a evadat! Si-a deschis larg aripile albe si s-a inaltat in inaltul cerului traind pentru prima oara fericirea deplina de a iubi si de a fi iubita! Prin forta iubirii sale mi-a dat curajul, puterea si increderea sa ma pot desprinde de tiparele trecutului si mi-a aratat ca pot trai asa cum sunt eu cu adevarat. Femeia din mine, cea care a stat adormita prea multa vreme in sicriul de clestar, s-a trezit la viata, s-a eliberat de sub vraja intunecata si m-a invaluit in lumina radianta din centrul INIMII mele.

Un timp ea si-a fost suficienta siesi prin iubirea ei.
Inconjurata de dragoste si daruind dragoste ea n-a simtit nevoia de prieteni.
Copilul si-i dorea, dar nu-i dadeam suficient timp si incredere pentru asta. Eram prea fascinata de povestea de iubire a Femeii, o poveste in care, incet, incet, m-am inchis, de buna voie de data asta, ca intr-un castel aurit. Insa... stateam prea mult timp singura in castel.  In singuratatea mea nu puteam decat sa-mi cant dorul si sa-mi pictez in culori minunate toate visele frumoase adunate de-o viata. Din frumusetea iubirii primisem aripi, dar, iata, ajunsesem,  inca o data, prizoniera unei povesti  din care nu-mi doream eliberarea, dar in interiorul careia, treptat, putin cate putin, am simtit ca nu mai pot zbura.
Aveam nevoie din nou de eliberare. Oricat de dureroasa, oricat de chinuitoare, oricat de inacceptabila parea aceasta cale, da, aveam nevoie de eliberarea din aceasta frumoasa poveste de dragoste. Pentru ca in ea imi pusesem noi limite, imi desenasem anumite vise si aveam anumite asteptari. Imposibil de implinit.... Aveam totusi sperante mele de implinire, iar ele imi stabilisera noi granite si ma izolasem intr-o noua cupola de sticla. In singuratatea asteptarii...

Atunci Adultul din mine a simtit ca este timpul sa-si spuna cuvantul.
El m-a certat pentru nebunia mea, pentru curajul absurd, pentru increderea oarba in fericirea in care ma aruncasem, pentru toate clipele de „prezent” in care nu mai vroiam sa stiu de nici un „maine”, pentru izolarea aceea nefireasca, pentru suspinele asteptarii. M-a certat pentru abandonarea de sine, pentru renuntarile si sacrificiile la care-l supusesem din nou pe Copil, pentru iluziile in care ma blocasem singura, pentru sperantele fara sperante.  El mi-a sadit in suflet indoiala, m-a facut sa vad lucrurile si din perspectiva lui, mi-a pus in brate Copilul interior, mi-a asezat Femeia cu fata inspre Oglinda sa-i vad lacrimile si atunci am inteles: trebuia sa-mi reintregesc fiinta, sa-mi vindec ranile si sa-mi armonizez cele trei aspecte astfel incat toate trei sa se simta egal implinite. Altfel....

Pentru asta aveam nevoie sa fiu doar eu cu mine insami.
Aveam nevoie sa ma caut, sa ma gasesc, sa ma scot la lumina, sa ma iert si sa ma iubesc mai mult decat ar fi putut oricine s-o faca.
Aveam nevoie sa ma adun si sa ma rescriu.
Aveam nevoie sa ma reculeg din toate visele in care m-am daruit, din toate lacrimile in care m-am consumat, din toti pasii in care m-am pierdut, din toate tacerile in care m-am ascuns.
Aveam nevoie sa simt ca EU SUNT. Dincolo de toti si toate. Dincolo de nevoi si dorinte. Dincolo de temeri si neputinte. Dincolo de asteptari si dincolo de timp.
Aveam nevoie sa ma centrez in mine insami si sa ma mentin in echilibru. Sa nu mai cad, sa nu mai ingenunchez, sa nu mai plang, sa nu mai chem, sa nu mai cer iertare, sa nu mai simt ca am ceva de iertat, sa nu mai doara.
Aveam nevoie sa-mi vindec trecutul, prezentul si viitorul de orice greseala, de orice vina, de orice neimplinire, de orice neputinta, de orice pretentie absurda, de orice nemultumire, de asteptari.
Aveam nevoie sa ma accept pe mine insami in deplinatatea fiintei mele, in afara oricarei influente, dincolo de orice slabiciune sau putere, dincolo de orice atasament, dincolo de orice dependenta, integrand toate imaginile mele din toate oglinzile sufletului meu.
Aveam nevoie sa simt ca merit totul!
Aveam nevoie sa invat sa iubesc fara teama ca pierd sau ca sunt pierduta, fara teama ca ma pierd pe mine insami.
Aveam nevoie sa fiu singura ca sa inteleg ca, de fapt, nu sunt singura niciodata!
Nimeni, nimeni, niciodata nu este singur decat daca tine cu tot dinadinsul!

Acum stiu ca am TOTUL in mine.
EU SUNT IUBIRE.
Iubire Eterna.

Acum sunt pregatita sa ma bucur si de prieteni.
Acum stiu ca ei mi-au fost tot timpul aproape, asa cum sunt chiar aici si acum, langa mine. Stiu ca sunt. Acum pot sa-i imbratisez, sa-i iubesc si sa ma las iubita si de ei.
Acum ma simt centrata in lumina mea interioara.
M-am regasit pe mine insami.
Mi-era dor de mine!!!!
Dor de mine, prietenul meu cel mai bun!!!!

Oglinda imi zambeste!!!
:)

"Drumul spre mine
E greu, dar e sfant,
Nu-mi pot permite sa uit cine sunt,
Drumul spre mine il mai ratacesc,
Da-mi, Doamne, putere sa ma regasesc!" – de Catalin Crisan