Scaunul buclucas

Inca un episod din serialul “nimic nu e intamplator”.

Eu lucrez intr-un domeniu in care interactionez zilnic cu publicul larg.

In cladirea institutiei unde sunt angajata am un birou mare, frumos, luminos, plin cu flori, in care ma simt bine, relaxata si in care muncesc cu mare drag, de parca as fi acasa, in sufrageria mea. Stiu ce ganditi acum, “ce norocoasa esti!!!” Da, recunosc, si eu ma simt norocoasa din acest punct de vedere.

Ei bine, in biroul meu rareori intra clientii mei pentru ca am o alta zona inafara lui special amenajata in acest scop: o masa rotunda si cateva scaune.

Problema de la care a pornit subiectul meu de azi si asupra caruia ma voi opri in continuare se refera la acele scaune.

Intamplarea a facut ca, nu demult, toata cladirea sa fie inclusa intr-un amplu proiect de renovare care a presupus inclusiv schimbarea mobilierului in zonele de interactiune cu clientii pentru a creea o buna imagine generala si pentru a-i face pe acestia sa se simta confortabil si sa revina cu drag la noi. Totusi bugetul alocat remobilarii nu a inclus si etajul cladirii, etaj la care se afla si biroul meu, astfel incat eu si clientii mei am ramas cu aceleasi scaune vechi “de dinainte de razboi”.

“Bune si alea!” ati putea spune.  Daaaaa, daca ar fi fost cu adevarat bune!

Si aici nu ma refer la aspectul lor exterior care, de bine de rau, inca mai putea face fata onorabil pretentiilor anumitor clienti, ci ma refer la robustetea lor fata de greutatea “ingrijoratoare” a anumitor persoane ce-ar fi putut sa aiba nevoie de o intrevedere cu mine in jurul mesei rotunde.

De cateva ori am facut tot felul de rocade cu alte scaune de prin alte birouri incercand sa le identific pe cele care ar fi rezistat cu mai mult curaj in fata oricaror “situatii” si “conjuncturi” grele si, ma gandeam eu,  rezolvasem cat de cat aparenta.

Din pacate, incercarile mele in acest sens, respectiv, de a salva o anumita imagine in privinta scaunelor, nu prea au avut succes si m-am convins definitiv de acest lucru cand, intr-o zi, un client a cazut pe spate cu scaun cu tot, incat a rasunat tot etajul, toata cladirea si, as fi putut crede atunci de spaima, toata zona pe o raza de cativa kilometri!!!!

M-am simtit tare jenata atunci si, mult mai mult decat mine, clientul s-a simtit penibil, desi el, saracul, nu avea nici o vina. Scaunul acela , bata-l vina! n-a rezistat “agresiunii”!

Cu toate ca, ulterior, de fiecare data cand ma asezam cu clientii la masa rotunda aveam emotii, niciodata nu m-am gandit macar o clipa la posibilitatea ca acele scaune sa fie vreodata inlocuite de altele noi. Stiam deja ca se cheltuise o suma uriasa cu ocazia renovarii/redecorarii parterului, stiam ca institutia are o strategie de reducere drastica a cheltuielilor, mai ales in ultimele luni, stiam ca etajul nu reprezinta o zona de interes pentru managementul institutiei in aceasta perioada, asa incat n-am avut nici macar un gand ca vreodata acele scaune vechi pot fi inlocuite de unele noi.

Acceptasem situatia asa cum era si incercam doar sa anticipez si sa evit alte momente penibile.

In urma cu doua saptamani, povestind cu colegele despre situatia scaunelor mele, am glumit spunand ca il astept pe la mine si pe Domnul X (importanta persoana din conducerea superioara) sa ia loc la masa rotunda si sa experimenteze si el acest “sport extrem”.

De curand am facut si ultima miscare, ca un fel de sacrificiu suprem: am scos in zona de discutii cu clientii scaunele pe care le aveam in biroul meu si le-am luat pe cele mai subrede la mine. “Si-asa nu prea intra multi in biroul meu, deci riscul de a mai cadea cineva se minimizeaza!”

Astfel a mai trecut o saptamana in care am avut in continuare grija sa-mi avertizez clientii sa fie atenti cand iau loc pentru ca existau“mici probleme de echilibru”.

Zambiti, nu-i asa?

Si voi ca si mine! Numai cu zambetul pe chip si cu umor am salvat de fiecare data situatia si “onoarea” scaunelor acelea si a institutiei in acelasi atata timp!

Dar iata ca saptamana trecuta am primit o vizita neanuntata in unitatea noastra.

De necrezut!!! A fost la noi chiar persoana importanta din managementul de varf, Domnul X, de la “centru”!!! Parca raspunsese invitatiei mele facuta in gluma cu cateva zile inainte.

Dupa o conversatie mai indelungata in biroul conducerii, a dorit continuarea discutiei la mine in birou pentru a aprofunda si aspectele specifice muncii mele. Si, il suspectam eu, pentru a se bucura si el de atmosfera si ambianta placuta, relaxanta si vesela din incaperea plina de flori in care eu lucram.

Daca as fi stiut dinainte as fi luat ceva masuri, insa in momentul acela m-am inverzit!!!

Stiam ca la mine in birou sunt “impricinatele”!!!!

L-am invitat de Domnul X  sa ia loc chiar la biroul meu, pe scaunul meu, stiindu-l cel mai confortabil si mai rezistent scaun din incapere, dar el a refuzat politicos, invitandu-ma la locul meu, iar el asezandu-se pe unul din celelalte doua scaune libere, ambele la fel de subrede.

Iar zambiti, nu-i asa???  Nu, n-a cazut! Dar era cat pe ce!!!!

Tot ce-am putut face ca momentul sa nu devina penibil a fost sa zambesc si sa-i spun pe un ton jucaus ca “scaunul acela demult asteapta sa fie schimbat cu unul nou, dar inca nu i-a venit sorocul!”. Apoi ne-am continuat conversatia mult mai relaxati si mai detasati decat parea ca ar fi urmat sa se desfasoare inainte de incidentul cu scaunul buclucas.

Unde vreau sa ajung cu povestea mea?

Ei bine, a doua zi in fata cladirii a oprit o masina de transport mobila si s-au descarcat, special pentru etaj, cinci scaune noi, moderne, cu o structura atat de rezistenta si atat de grele incat mie imi este foarte greu sa ridic unul singur si sa-l mut dintr-un loc in altul!

DIN NOU, cuvantul meu rostit doar cu o zi inainte s-a materializat intr-un mod atat de neasteptat incat nici acum nu-mi vine a crede!

Oare totul a fost intamplator? Nicidecum!!!!

Bucuresti : 06.06.2011

***