Ce vis, ce minune!...

Câte anotimpuri ne adună visele, iubitule!

Câte nopţi cu lună plină ne-au îmbrăţişat!

Câte ploi de vară ni s-au scurs peste gânduri

în timp ce noi ne gustam unul altuia picăturile prelinse

peste ochii închişi, peste umerii goi,

sorbindu-le din palmele noastre,

din vârfurile degetelor împletite!

De câte ori am fugit împreună de privirile lumii

pe insula noastră pustie,

doar cu palmieri, cu nisip fierbinte şi cu dragoste,

cu arşiţă solară în trupurile noastre

şi luciri de stele dincolo de ele!

Apoi, ca doi copii, ne-am umplut sufletele cu bucurie

punând zăpezii ochi de tăciune,

şi duioşie zâmbetului, şi salut înflăcărat,

şi cochetărie în eşarfa roşie şi parfumată,

şi dor cu dor, unind îngheţatele forme!

Apoi florile!!!

Câtă iubire am primit amândoi

din floricica aceea albă de corcoduş!

N-am să uit lalelele, narcisele, florile de soc,

garofiţele sălbatice, sânzienele, crinii albi!

Oh, iubitule, crinii... ce vis, ce minune!...

şi păpădiile! Miliarde!

Stele galbene din petale şoptind “Mi-e dor de tine!”

Cât iubesc păpădiile noastre!!!

însă, mai mult decât orice,

muzica ne-a rămas angelică mângâiere

prin vise...

Când cuvintele tac,

când luminile se sting,

când timpul stă în loc

noi doi visăm la fel...

şi dansăm...

chiar dansăm...

Bucuresti : 18.08.2011

***