Pân’la sfârşit

Atâţia paşi mă-nvaţă Calea Sa şi mă ajută să nu rătăcesc!

Atâtea aripi mă-nfăşoară-n alb şi de suspinul lumii mă păzesc!

Atât de cald şi bine e în jur, învăluită în Lumina Lui!

Atâtea chipuri blânde îmi zâmbesc, dar… nicăieri ca lângă tine nu-i.

Mi-e dor de tine, dor de tot ce-a fost, iar dorul meu se pierde-n infinit.

Aş vrea să uit tot ce nu pot să-ţi spun, tot gândul meu în noapte risipit.

N-am să te chem din nou, nu, nu mai vreau, am plâns destul dorindu-te al meu.

Nu vreau din nou al aşteptării chin, nu vreau să fiu o lacrimă mereu.

Mi-ai fost, din depărtare, doar un vis, dar te-am iubit cum n-ai mai fost iubit!

Şi m-am simţit iubită cum n-am fost! Cum nici să sper nu aş fi îndrăznit!

Chiar de s-au stins cuvintele pe drum şi ne-am desprins din lanţurile lor

Ne leagă încă nevăzute chei... şi ne uneşte încă dor cu dor...

Ne vor rămâne-n suflet amintiri cum altele nicicând nu vor mai fi,

Ne vom hrăni din ele uneori când prin trecutul nostru vom privi.

Ţi-am fost iubită-n visul tău frumos cum tu mi-ai fost, în visul meu, iubit.

Şi am dansat în taină, amândoi, un minunat tangou! Pân’la sfârşit.

Bucuresti : 25.08.2012

***